joi, 30 iunie 2011

PSIHOLOG VS PREOT

Nu ştiu câţi dintre voi s-au gândit să apeleze la un consilier psihologic atunci când s-au aflat într-o dilemă SAU câţi doresc a apela. De ce? În zilele noastre ai eticheta de ``nebun`` dacă te vede cineva ieşind de la psiholog.
Zilele astea mă gândeam dacă aş fi pusă să aleg între un psiholog şi un preot pentru a-mi rezolva problemele legate de neliniştea interioară, oare ce aş alege?
Să le luăm pe rând. Eu consider că a fi psiholog nu e un lucru uşor, deoarece te poţi implica în viaţa pacientului mai mult decât trebuie, dar un psiholog ce dă dovadă de profesionalism ar trebuie să ştie să delimiteze propriile sentimente faţă de problemele pacientului. Rolul acestuia este nu să-i spună pacientului ce cale să urmeze, ci să-l conducă inconştient spre calea descoperirii. Astfel, o persoană realizează că momentele din viaţa sa încep să se producă cu un anumit scop. Ştiu că pentru unii e foarte greu să aibă încredere într-un psiholog, deoarece noi, oamenii, suntem obişnuiţi să avem tangenţe cu persoanele ce ne cunosc, cu care avem ceva în comun. Pe de altă parte, unii au încredere în psiholog din prima clipă, deoarece necunoscându-i aceştia se manifesta diferit, fără să se teamă că cineva i-ar putea judeca.
Pentru a clarifica unele probleme referitor la activitatea interioară, unii ar alege un preot. De ce? Aceştia consideră că se confesează lui Dumnezeu, iar acesta le va arăta calea dreaptă ce trebuie de urmat. În acelaşi timp, aceştia cer iertare pentru faptele comise, fiind iertaţi. Acest gest nu este atât de liniştitor în faţa psihologului, deoarece nu simt că ar fi primit iertarea. Unele persoane cred că acest tip de fapte nu pot fi spuse psihologului din teama de judecată.
Mulţi cred că există preoţi cu un har aparte, cu abilitatea de a linişti sufletul omenesc prin rugăciuni. Cred că acesta este încă un motiv pentru care se alege biserica ca loc de linişte.
Ţin să menţionez că ambele variante le consider a fi benefice. Nu înclin balanţa spre psiholog sau preot. Principala deosebire dintre acestea este credinţa şi ideologia omului ce trebuie să aleagă o cale cât mai bună pentru a-şi rezolva ``problemele``.
Pentru a completa lista de idei, adaug următoarea idee: `` Duhovnicul operează cu milă şi dragoste, iar psihologul cu tehnici din ce în ce mai străine de duhul Părinţilor noştrii. Iar dacă mijlocul folosit nu e bun, nu obţinem vindecarea, ci doar o iluzie a ei. Sf.Siluan zicea că nu putem folosi un mijloc rău pentru un scop bun. Nu există aşa ceva! Aşa că trebuie să luăm aminte ce preţ plătim pentru o vindecare şi mai ales de unde ştim sigur că e o vindecare autentică.`` (Victoria, în site http://filida.wordpress.com ).În partea opusă se află următoarea idee: `` Dată fiind construcţia profesională a psihologului, el va tinde, în permanenţă, spre a trata raţional afecţiunile diagnosticate``(Gabriela-Florina, în sitehttp://ggabbytta.blogspot.com)
Părerea mea este că această alegere este una personală ce ţine de modul de trai al ficăruia.

sâmbătă, 18 iunie 2011

EVALUAREA ANULUI UNIVERSITAR

„Timpul este doar fluviul de unde pescuiesc eu” (Charles Baudelaire)
Deja a trecut și primul meu an universitar...rapid!! Cu mai multe succese decât insuccese. Am avut un an MINUNAT, ador sa fiu studentă!
Dacă e să calculez evoluția mea ca studentă la Vlaicu, îmi aduc aminte de prima mea zi în cămin: holuri înguste, de mi se părea că sunt într-un spital, toată lumea saluta cu „ceau„, iar eu de nervi că am ajuns în Arad, salutam cu „bună„, de ce să fiu ca ei :)) Îmi aduc aminte că unica mea dorință în toamnă era să fiu cu nefumătoare în cameră, apoi au urmat alte dorințe: să fie și de treabă. Credeam că mă voi acomoda greu, dar a fost bine, mai bine decât mă așteptam.
Îmi pare bine ca mi-am făcut rapid noi prieteni, în special draga mea colegă de cameră Lăcrămioara( Lăcrimioaro :)) ,iubita, îmi va fi dor de tine :* )
La facultate a fost horror în prima lună. De ce? Pentru ca am plâns atât de mult că eu nu vreau la Științele Educației, eu nu vreau să fiu educatoare sau învățătoare. Îmi era rușine să zic cuiva la ce facultate sunt, în special când îi auzeai pe alții: drept, economie, etc. Acum, spun cu mândrie că sunt persoana ce va forma calitățile și abilitățile copiilor voștri :P Prima zi la facultate a fost OK. M-am împrietenit cu nebunatica mea Luly ( pupici Luly :))) ), amândouă nu știam pe ce lume suntem, până ne-am dezmeticit. Îmi aduc aminte când am luat notițele de la o colegă și când să i le dau înapoi nu mai știam cum arată :)) , pe când ea se uita la mine și nu știa sigur dacă sunt eu! Sunt bucuroasă că am dat peste o persoană atât de zâmbitoare, optimistă și plină de viață ca Andreea( draga mea, have fun în Spania)
Despre mâncarea la cantină: sărată! La noi se zice că dacă bucătăreasa face mâncarea prea sărată înseamnă că e îndrăgostită, dar nu cred că acesta era motivul! Mi-a fost greu să mănânc ca în Arad, în prima lună mă durea rău stomacul. Măi, atâtea ciorbe și supe nu am mâncat în viața mea. Tot aici am aflat ca mâncarea pentru studenți e compusă din fasole și mazăre, dacă o dată pe săptămână lipsea una din astea, era grav! De exemplu: orez cu mazăre, mazăre cu carne, ciorbă de mazăre, ciorbă de fasole uscată, fasole uscată cu cârnaț, fasole verde :))) cum să nu adaugi 1-2 kg? Bine, același meniu în fiecare săptămână. Groaznic, nu?
Viața de cămin? Minunată cu multe prostii! De exemplu: girls night și să rămâi fără curent :)) sau să dai peste o persoana super nebunatică, gen Crețu ( să fii cuminte pe vară și ne vedem la toamnă, doar că fără stropit). E interesant să arunci în camera vecinului de la etajul III cu un măr, deoarece acesta nu dorește să dea muzica mai încet.
Cel mai amuzant lucru a fost să ne pregătim cu fetele o zi întreagă să mergem la teatru, ne lăudam la toți și când ajungem, nu mai sunt locuri. Girls, îmi pare rău că nu am mai ajuns.
Îmi va fi dor de cimitirul-parc de alături, căci era unicul loc unde te poți plimba liniștită.
În tot acest timp m-am familiarizat cu ideologiile românilor: de ce oltenii au porecla de prazilieni, moldovenii-sârme, de ce nu adoră ei țiganii. Mă bucur că în Arad basarabenii sunt îndrăgiți, spre deosebire de Timișoara...!
În ultimele săptămâni m-am familiarizat cu cei din organizația AIESC Arad. Regret că nu am facut-o mai devreme, deoarece deja plec acasă. Am cunoscut persoane cu inițiativă, pe care sper să le revăd la toamnă și să petrecem mai mult timp împreună.
Succese: am obținut note bune la învățătură, am participat la Sesiunea de Comunicări Științifice, ocupând locul II, am organizat cu succes un proiect pentru donații copiilor din Arad, am fost invitată la Senatul din București ca etnic român ce a obținut merite deosebite la învățătură, am acumulat diverse cunoștințe din domeniul psihologiei, pedagogiei, care îmi sunt de folos și în viața de zi cu zi, nu doar din punct de vedere academic.
Planuri: vara asta doresc să plec într-un exchange, să fac practică în Rusia, ca profesor de limba engleză. Sper să fiu acceptată și să mă descurc. Să îmi țineți pumnii!
Dragii mei arădeni, ne revedem la toamnă cu același zâmbet pe buze, cu aceeași căldură sufletească. Vă mulțumesc pentru primirea călduroasă, mereu îmi va fi drag să revin. Abia aștept începutul unui nou an universitar, unul plin de surprize, noi așteptări și succese.
Îmi va fi dor de voi toți! Vă pup și să aveți o vară minunată ca să avem ce povesti la toamnă!

Doinitsa B

miercuri, 8 iunie 2011

TE-AM FĂCUT SĂ ZÂMBEȘTI

„ Copiii sunt raza societății și viitorului”
După cum știți, am implementat un proiect („Te Fac Să Zâmbești”) destinat copiilor de la Centrul de Violență Domestică, Abuz și Neglijare din Arad. Am strâns donații de la studenți, ca: haine, jucării.
Ieri am fost să semnez contractul de confidențialitate în calitate de donator. Am ajuns la poarta centrului. M-a întâmpinat un domn, cred că era gardian. Am facut un pas în curte și... am rămas... uimită! De ce? Vedeam copii foarte mici, cu vârsta cuprinsă între 1-4 ani. Fetițele cum m-au văzut au alergat cât de repede au putut ca să mă ia de mână, să mă imbrățișeze și nu încetau să spună „mama”, apoi îmi spuneau „doamnă”. M-au ținut de mână până am intrat în clădire. Nu doreau să-mi dea drumul, până când o doamnă de acolo a zis: „ Lăsați domnișoara să intre”. Toți s-au lipit de perete.
Un copilaș mi-a atras atenția, deoarece era cel mai mic. Era în iarbă și mergea pe brânci. Cred că avea în jur de 9 luni. În acel moment, m-am gândit ce fel de mamă poți fi ca să nu ai grijă de copilul tău sau cine știe din ce motive era sărăcuțul acolo.
Am luat-o și pe colega mea de cameră cu mine. Aceasta avea o plasă în mână. Un băiețel se apropie de ea și îi spune:„Mi-ai adus cadou? Bomboane?” Mi-a parut rău pentru el, căci nu aveam nimic să-i dau, macar o bomboană. Când am plecat făceau toți cu mânuțele și spuneau în cor „Ceau!”. Mi s-a rupt inima. Dacă aș fi putut, i-aș fi luat pe toți cu mine, doar să le fie bine.
Astăzi am mers cu două colege de la facultate, Liana și Simona și cu colega mea de cameră Lăcrămioara să donăm lucrurile strânse. Copiii ne-au întâmpinat cu aceeași căldură. Toți doreau să ne țină de mână sau doar să stea lângă noi.
Astăzi le-am cumpărat bomboane. Le-am dat la cei mari și cei mici. Erau atât de fericiți, încât mă simțeam și eu împlinită că am făcut pe cineva să zâmbească. Am organizat diferite jocuri cu ei, ca: „Ursul adormit”, „Podul de piatră”, „Împăratul”. Li se citea bucuria în ochii lor mari și frumoși. Doream să stau o viață acolo, până cresc ca să realizeze că totul a fost doar un vis.
În timp ce ne jucam, toți copiii doreau să stea cu noi, să ne țină de mână. O fetiță îmi spunea de fiecare dată „doamna mea, tu ești doamna mea”.
Nu am putut să mă abțin fără să întreb o fetiță de când e acolo. Mi-a răspuns trist și sec: „de mult timp”. Când am plecat toți ne spuneau „Ceau, ceau, ceau...”
Când voi mai avea șansa, voi mai trece pe la ei ca să știu cum se mai simt micuții.
Astăzi am trăit o experiență ce nu o voi uita niciodată. Am văzut ce înseamnă pentru un copil în loc să zică „mama ” zice „doamna”, am văzut că și o simplă bomboană îl poate face fericit. Un zâmbet, o strângere de mână, o îmbrățisare poate aduce soarele în viața cuiva.
Dacă aveți șansa să ajutați un copil, vă sfătuiesc să o faceți, deoarece toți avem nevoie de afecțiune, în special copiii. Să știți că ochișorii lor exprimă mai multe lucruri decât cuvintele.
Iubiți copiii, căci sunt un dar valoros pe Pământ!