DOINITSA BLOG

Nu ştiu câţi dintre voi s-au gândit să apeleze la un consilier psihologic atunci când s-au aflat într-o dilemă SAU câţi doresc a apela. De ce? În zilele noastre ai eticheta de ``nebun`` dacă te vede cineva ieşind de la psiholog. Zilele astea mă gândeam dacă aş fi pusă să aleg între un psiholog şi un preot pentru a-mi rezolva problemele legate de neliniştea interioară, oare ce aş alege? Să le luăm pe rând. Eu consider că a fi psiholog nu e un lucru uşor, deoarece te poţi implica în viaţa pacientului mai mult decât trebuie, dar un psiholog ce dă dovadă de profesionalism ar trebuie să ştie să delimiteze propriile sentimente faţă de problemele pacientului. Rolul acestuia este nu să-i spună pacientului ce cale să urmeze, ci să-l conducă inconştient spre calea descoperirii. Astfel, o persoană realizează că momentele din viaţa sa încep să se producă cu un anumit scop. Ştiu că pentru unii e foarte greu să aibă încredere într-un psiholog, deoarece noi, oamenii, suntem obişnuiţi să avem tangenţe

„Timpul este doar fluviul de unde pescuiesc eu” (Charles Baudelaire) Deja a trecut și primul meu an universitar...rapid!! Cu mai multe succese decât insuccese. Am avut un an MINUNAT, ador sa fiu studentă! Dacă e să calculez evoluția mea ca studentă la Vlaicu, îmi aduc aminte de prima mea zi în cămin: holuri înguste, de mi se părea că sunt într-un spital, toată lumea saluta cu „ceau„, iar eu de nervi că am ajuns în Arad, salutam cu „bună„, de ce să fiu ca ei :)) Îmi aduc aminte că unica mea dorință în toamnă era să fiu cu nefumătoare în cameră, apoi au urmat alte dorințe: să fie și de treabă. Credeam că mă voi acomoda greu, dar a fost bine, mai bine decât mă așteptam. Îmi pare bine ca mi-am făcut rapid noi prieteni, în special draga mea colegă de cameră Lăcrămioara( Lăcrimioaro :)) ,iubita, îmi va fi dor de tine :* ) La facultate a fost horror în prima lună. De ce? Pentru ca am plâns atât de mult că eu nu vreau la Științele Educației, eu nu vreau să fiu educatoare sau învățătoare. Îmi e

„ Copiii sunt raza societății și viitorului” După cum știți, am implementat un proiect („Te Fac Să Zâmbești”) destinat copiilor de la Centrul de Violență Domestică, Abuz și Neglijare din Arad. Am strâns donații de la studenți, ca: haine, jucării. Ieri am fost să semnez contractul de confidențialitate în calitate de donator. Am ajuns la poarta centrului. M-a întâmpinat un domn, cred că era gardian. Am facut un pas în curte și... am rămas... uimită! De ce? Vedeam copii foarte mici, cu vârsta cuprinsă între 1-4 ani. Fetițele cum m-au văzut au alergat cât de repede au putut ca să mă ia de mână, să mă imbrățișeze și nu încetau să spună „mama”, apoi îmi spuneau „doamnă”. M-au ținut de mână până am intrat în clădire. Nu doreau să-mi dea drumul, până când o doamnă de acolo a zis: „ Lăsați domnișoara să intre”. Toți s-au lipit de perete. Un copilaș mi-a atras atenția, deoarece era cel mai mic. Era în iarbă și mergea pe brânci. Cred că avea în jur de 9 luni. În acel moment, m-am gândit ce fel de